Care este mai presus, destinul sau fapta omului? Aşa l-a întrebat odată înţeleptul Vasistha pe Brahma.
Atunci Zeul Zeilor, cel născut din floarea de lotus, Marele Părinte, grăi:
„Din faptă bună răsare fericirea, din cea rea suferinţa. Orice faptă săfârşită îşi dă roadele; niciodată nu are urmări o faptă ce nu s-a săvârşit.
Frumuseţea, fericirea şi nestematele de tot felul se dobândesc prin asceză. Totul se capătă prin faptă, iar nu prin destin de către cei inactivi.
Tot astfel cerul, plăcerile, o situaţie dorită; totul se dobândeşte prin efortul omului.
Averea, prietenii, domnia, nobleţea, fericirea sunt greu de dobândit de către cei care nu fac nimic.
Bogăţia nu-l urmează pe cel care nu dă, pe cel care nu se mişcă, pe cel care nu se sileşte, pe cel care este leneş, pe cel care e laş şi pe cel care nu e ascet.
Fiecare îşi este singur prieten, fiecare îşi este singur duşman, fiecare îşi este singur martor la ceea ce săvârşeşte şi la ceea ce nu săvârşeşte.
După cum focul cât de mic, devine mare când este stârnit de vânt, tot astfel destinul, dacă-i însoţit de faptă, creşte puternic.
După cum lumina lămpii se micşorează din pricina scăderii uleiului, tot astfel se micşorează puterea destinului prin scăderea faptei.
Destinul urmează fapta, care-i merge înainte ca o stăpână. Fapta omului înclină destinul într-o parte sau într-alta, după voinţă.
Prin săvârşirea faptei, prin asocierea destinului, prin soartă şi faptă împreună, apucă omul calea ce duce la cer.
extras din „Povestea faptei şi a destinului”- trad Th. Simenskthy