Într-o zi o femeie s-a prezentat pentru a-și ridica carnetul de șofer. Când a fost întrebată care este „ocupația” ei, a avut un gest de ezitare. Nu știa cum să se autodefinească. Funcționarul insistă: – V-am întrebat dacă aveți un serviciu? – Sigur că da, exclamă Anne, sunt mamă! -Noi nu considerăm asta un serviciu, o să consemnez casnică, îi raspunse funcționarul cu răceală. După o scurtă perioadă de gândire, Anne reveni la ghișeu și spuse: – Sunt doctor în dezvoltarea infantilă si în relațiile umane! Funcționarul a facut o pauză și apoi a început să repete încet, subliniind cuvintele semnificative. După ce a terminat de notat, tânărul a îndrăznit să întrebe: – Ca să înțeleg mai bine, ce faceti mai exact? Fără pic de neliniște în glas, cu mult calm, Anne explică: – Desfășor un program pe termen lung în interiorul și în exteriorul casei. Gândindu-se la familia ei, ea continuă: ”sunt răspunzătoare de o echipă și am în derulare trei proiecte. Muncesc în regim de dedicare exclusivă. Marea exigență este programul de 14 ore pe zi, uneori chiar 24”. Pe măsură ce își descria responsabilitățile, Anne observă creșterea tonului de respect în vocea funcționarului. Când se întoarse acasă Anne a fost primită de echipa sa: soțul, o fetiță de 9 ani și o alta de 5 ani. Suind spre dormitoare, ea auzi ”cel mai nou proiect” al ei: un bebeluș de 6 luni, ce proba o nouă tonalitate a vocii. Fericită Anne luă bebelușul în brațe și gândi la multitudinea de responsabilități și ore nesfârșite de dedicație: „Mamă unde-mi sunt pantofii?, Mamă mă ajuți să-mi faci o fundă?, Mamă, bebe nu încetează din plâns!, Mamă, mă aștepți la sfârșitul orelor?, Mamă, vii mâine să mă vezi dansând?, Mamă, mergi la cumpărături, Mamă…..” Într-o lume unde se dă atâta importanță titlurilor, în care se cere mereu cea mai mare specializare în domeniul profesional, transformă-te într-o specialistă în arta de a iubi! Succes!